Gânduri ce-mi trec prin minte noaptea... scrise ziua. Ce paradox. Uneori cred că gândesc prea mult, sau că mă gândesc prea mult la lucruri abstracte. Îmi place să scriu nimic, pentru nimeni... nici măcar pentru mine.
Iubesc noaptea cu minunile ei. Nu pot să dorm, dar visez. Visez la mai bine, la armonie, la împlinire... visez. Şi nu vreau să mă trezesc la realitate. Se spune că omul are nevoie de vise ca să suporte realitatea, cred că fiecare dintre noi poate să confirme asta. Oricum n-am de unde să ştiu ce-i în capul altora, dar ştiu ce e în al meu, şi eu pot confirma că trăiesc într-un vis continuu.
Nu-mi place să interacţionez cu alţii, mă seacă de puteri... dar îmi place să ajut. De altfel cred că nu poţi să ajuţi pe cineva dându-i un sfat, ci doar făcându-l să înţeleagă singur ce trebuie să facă, fără intervenţia ta directă.
Noaptea e cea mai frumoasă parte a zilei, un alt paradox. Iubesc paradoxurile, poate pentru că şi eu sunt o fiinţă paradoxală. Încă nu am ajuns să mă înţeleg, dar mă accept aşa cum sunt pentru că nu pot să mă schimb... şi nici nu vreau să mă schimb.
Uneori am impresia că înţeleg prea multe şi exprim prea puţine. M-am săturat să ţin în mine, dar nici nu pot să mă exteriorizez.
Lumea mă percepe de cele mai multe ori ca fiind prea inocentă... şi poate chiar sunt. Nu sunt narcisistă, dar mă iubesc... toţi trebuie să ne iubim pe noi înşine.
